4 noiembrie 2009, ora 16.20
au fost ziua si ora cand tata s-a odihnit. pentru si in eternitate. imi raman gandurile, enorme amintiri si poeziile lui. si mai mult decat atat, chipul lui oglindit in mine.
Frunzele
dimineata/ tramvai/ muzica/ auriu/ toamna. frunze. galbene/ rosii/ maro/ uscate/ cu inca un pic de viata in ele/ mormane/ vartejuri/ vant. Un gand (chiar vechi, chiar nu al meu, al nu stiu cui, poate l-am citit, poate a calatorit prin marea de idei spre mine): noi, poate, suntem frunze. in copacul fiintei. din primavara, prin vara, in toamna - de la inceput pana la final - frunze. si apoi suntem iarna, dar tot acolo, in copac, in viata neinceputa inca, cocon mic de seva . asteptand. nestiind ca suntem noi. daca suntem frunze, azi am vazut cum e cand murim. ne leganam in vant, unii langa altii, in vartejuri uscate - dar atat de frumoase. doar o iluzie: ca acolo ne rotim noi. noi am ramas prinsi in copacul fiintei, asteptand sa ne (re)nastem. la primavara.
Comentarii