toujour tandem

este aproape craciun. este aproape momentul in care ar trebui sa simtim. imi aduc aminte acele momente de inaltare pe care le traiam cand eram copil. acum e doar bucuria de a fi langa familia mea, fericirea de a-i vedea pe ei fericiti macar pentru o clipa. cred ca sunt putin anapoda: de obicei copii simt sarbatoarea mai mercantil, mai aproape de real. iar atunci cand cresti ar trebui sa te apropii de alte simboluri, mai profunde. la mine a functionat invers: atunci eram o exaltata, acum sunt doar un om mare prea normal, pentru care craciunul inseamna familie, cozonac, verde brad, liniste, dar fara nimic mistic - sau.... speranta mea ramane ca si linistea de craciun are acel ceva mistic. si impachetatul cadourilor. si mirosul de cozonac. si, mai ales, familia mea...

ieri l-am gasit. cand l-am vazut, amandoi am stiut ca e el. sentimentul asta de "iata-l" este asemanator unei revelatii si, din fericire, este o simtire ce vine inca din copilarie. un lucru pastrat din multe alte lucruri frumoase ce s-au estompat in timp. bradutz e acasa si e minunat, i-am cantat ca atunci cand eram mica. bine ai venit:)

timpul care imi sta in cale, mai e putin, pot sa miros aglomeratia dar si zilele de loisir ce ma asteapta sarbatori fericite:)

sa intru in ritmul sarbatorilor, sa aud colinde, sa ma bucur de nuci si de zapada, sa ii aruncam pe sasha si deizi in omat si sa radem de incercarea lor de a intra din nou in casa (nu sunt sadica dar sunt atat de haiosi ca nu ma pot opri sa ma gandesc la asta), sa punem luminitze rosii la geam, in casa sa miroasa a cozonac, in ochi sa avem mult drag, in palma sa tinem globuri, in mine sa fie fericire. dar sunt inca aici, incarcerata, cu un monitor stupid in fata, cu dor de libertate. poate maine...

orice am crede noi despre noi insine - oamenii ca specie - cateva lucruri sunt pretty obvious: inainte de a fi homo sapiens trebuie sa fim homo ludens. apoi sunt homo musicale sau cum s-o numi el, acest lucru din noi care rezoneaza atat de bine in sunete armonice sau dizarmonice. este acea parte a fiintei nostre care vibreaza odata cu basul din boxa. sau cum poate fi explicata posibilitatea ca muzica sa iti schimbe starea, spiritul? sau cum poti gandi altfel cand asculti anumite lucruri? sau cum poti sa te opresti la o singura muzica, fara sa mai descoperi si altceva? uneori sunt homo musicale, alteori uit de mine...

cum poate exista ceva mai dur si mai indepartat decat un soare rece?

azi am mai trait un gand - vechi si ultravehiculat si arhiexplicat si deja futil si demonetizat: suntem fragili. si totusi nu pot sa nu compar oamenii cu sobolanii. banuiesc ca am rezista oricarui lucru grav, pur si simplu ne-am adapta. cred ca suntem construiti din fragmente de posibilitati, din demersurile anterioare prin care ne-am adaptat unei situatii limita.

in jurul meu irealul si-a atins masa critica. uneori ajung sa exist in exteriorul meu, mi se pare ca ma aflu in suspensie deasupra lucrurilor ce sunt in desfasurare. ca prin vis ar putea fi o descriere la obiect. bizar sentiment de dualitate. dar presupun ca toti trecem prin senzatia asta de rarefiere a sinelui. sau nu?

sunt obosita. nu am chef sa scriu in perioada asta. revin...

ma cheama Pogo, ma simt ambivalent, traiesc in alb si negru si as vrea sa mi se deschida in cale un univers multicolor de iubire si rasfat, de ghidusii si zambete pisicesti. caut o casa si un stapan - nu am nevoie decat de putina companie si cate un gand bun pe care sa il asimilez in timpul zilei, cat timp tu esti plecat la serviciu. si iti pot oferi la schimb companie, tors, masaj si alte lucruri de pisica. ia-ma acasa te rooooggggg

zambet ras desene povesti mustrari floare vara si toamna vis leagan scoica hranire tumult zbucium planset curcubeu muzica soapta mangaiere dulceata de visine dupa somnul de pranz degetul mare de la picior criza liniste brate dragoste suflet mama este tot in tot in toti in toate mereu mama mea la multi ani langa mine noi

este adevarat, fiecare dintre noi este plin de frica la ideea de durere. eu mai abitir, urasc durerea de orice fel, pshica sau fizica. cel mai minunat moment al vietii este momentul in care dispare durerea, de orice tip ar fi ea. prin comparatie cu momentul de nedurere, simt fericirea. si bucuria de a nu mai suferi. dupa 1 saptamana de durere drastica si 1 zi de durere sora cu nebunia, am reusit sa scap. ieri. am fost pur si simplu fericita. si pana si in dimineata asta m-am trezit cu o stare de mirare - ce bine e sa nu te doara nimic:). ma simt cumva renascuta. in cinstea nedurerii..

...si de data asta nici pentru noi. am fost aseara la thievery corporation. locatia a fost dezastruoasa pentru genul asta de concert. apoi, nu am rezonat deloc cu ce s-a intamplat pe scena. mda, sa ma incred in instinct, clar:) daca nu simt prea multe pentru ceva, de ce sa imi pierd timpul cu asta? de data viitoare asa o sa fac;)

ceva stupid de altfel: de cand a inceput sa nu ne mai pese deloc de ceilalti? sa nu ne intereseze decat persoana noastra? adik e normal pana la un punct, suntem animale individualiste dar in unele circumstante trebuie sa ne gandim cum ii lezeaza pe ceilalti urmarirea intereselor noastre si atat. de ex: mai bine devenim adeptii unei gandiri tot egoiste dar cu urmari pozitive: nu-i face altuia ce nu ti-ar placea tie sau in varianta pozitiva poarta-te cu ceilalti asa cum ai vrea sa se poarte si ei cu tine. e atat de greu?

weekend-ul asta am fost la toma la botez, un copil fain si linistit. la deva. bobalna. am mers printre capitze. stateau frumos aliniate in curti, pe dealuri, coame enorme de iarba uscata. mereu mi se pare ca fiecare capitza are o poveste si adaposteste un univers. si mereu le aseman cu niste ciobani incovoiati de vreme. cu toate ca imi plac de la distanta, numai gandul ca as putea sa ma arunc intr-una ma infioara. oare chiriasul cel mai de seama al capitei este paianjenul? mai bine raman la admiratia rece de la minim 10 metri:) si la poze.

de aceea am sustinut mereu ca fiecare are doza lui de nebunie. si incecand sa o ascuzi de ceilalti ajungi la scindarea propriei personalitati de unde si cazurile de schizofrenie, depresie...so, mai bine sa ne recunoastem ciudatenia si sa ne ferim de lucruri mai rele :)

oricum am vazut cateva pisici frumoase sambata la targ. mi-a fost mila de ele, asa cum stateau triste in custile lor. pisica nu este un animal de cusca, clar. ii stirbeste din frumusete. si nici macar viclene nu mai par a fi.

cred ca cel mai hidos lucru, pe langa unghia lasata mare la degetul mic al mainii, este sa vezi o gigantica, infloritoare, hidoasa unghie lunga ce apartine degetului mare de la picior. lunga de 2 cm. si rosie, ca o gura ce se casca avid direct pe trotuar. carnivora. i hate unghie lunga la picior. si daca stau bine sa ma gandesc, urasc unghiile lungi, chiar daca-mi doream asa ceva cand eram mica.

cea mai recenta cearta a noastra a fost legata de...melodie:) melodia noastra. eu credeam ca avem, andrei nu stie de ea. so, pueril sau nu, as vrea si eu sa aflu cum devine o melodie semnificativa pentru 2: pentru ca a insemnat ceva in istoricul cuplului? sau: ea/el a decis ca e faina si atunci i-a comunicat lui/ei - au supus la vot si gata. sau??? as avea nevoie de niste raspunsuri la prima intrebare. si a doua/treia intrebare: voi aveti melodia voastra? e esential acest lucru sau e un moft? thx

aseara am vizionat pentru prima data un film 3D. interesant si chiar dragutz (m-am speriat de vreo 2 ori, animalul din noi proceseaza mai rapid decat partea rationala:). apoi, vorbind cu andrei, am ajuns sa reprezentam 2 tabere adverse: eu - traditionalist, andrei - futuristul:). eu sunt pro interactiune reala, umana, cu toate plusurile si minusurile ce decurg de aici. andrei asteapta ca realitatea virtuala sa se dezvolte si sa stam tot timpul cu capul legat la tot felul de senzori. si sa interactionam mediat. chiar sunt reticenta, da. huh, poate cu oameni ca mine nu am mai fi evoluat tehnic niciodata. mai stii?:)

mi se pare sau nu, de multe ori toamna este un anotimp insinuant. vine pe nesimtite, incet, fara multa galagie - ca anul acesta. la inceput, singura diferenta sta in dimineti si seri. le vezi cum se racesc cu pasi micutzi. ca azi. as putea jura ca e vara numai ca picioarele deja mi-au inghetat in curte. evident, a venit toamna cand o asteptam mai putin.

ca am sa ajung sa ma bucur intr-atat cand infloreste trandafirul japonez

omenirea a luat-o razna. asta nu e o afirmatie noua insa este recent confirmata. maine va fi pornita morisca unui nou experiment - cu ce ne jucam noi astazi copii? noi astazi ne propunem sa recream big bang-ul si sa ne jucam putin cu mica gaura neagra ce se va ivi...si eu nu pot sa nu ma intreb de ce? oare big bang-ul nu a fost acel inceput de neinteles si unic pe care nu are sens sa il mai creezi inca o data? oare de fapt nu este o musamalizare a unui alt experiment - asa cum sustinea andrei aseara? de ce sa risti integritatea tuturor doar pentru putina "materie neagra"? in 4 ani pamantul s-ar putea sa fie inghitit de gaura hada si neagra. pun pariu ca nu vom stii de aparitia acesteia daca s-ar intampla...2012. nice. poate aveau si maiasii dreptate

mi-e dor de o tigara de foi fumata impreuna cu o cafea la filtru in piata sfatului. sa privim amandoi la porumbei si la vechile povesti care inca umbla pe caldaram.

despre niste concepte total bizare: infinit, nimic, Dumnezeu, reincarnare si alte teorii ale starilor sufletului. ideea de baza insa ramane: cum ar putea o minte finita sa gandeasca lucruri infinite? am putea spune ca putem sa le intuim macar? filosofie fumata: tot ce stiu e ca nu stiu nimic ...

cel mai bine e cand te bucuri ca ajungi acasa. cel mai placut sentiment este cel de "acasa". este senzatia de apartenenta si ideea de imuabil. acasa e un cuvant minunat care habar n-am de unde vine si cum a fost compus. ma inclin sentimentului de "acasa"

weekendul asta a fost vama. si a fost ceva mai mult decat soare - am vazut pescarusii inotand prin norii de nisip. am "imbatranit" in timp record. praful umpluse toate ungherele corpului nostru, toate imaginile din ochiul nostru. dar cu toate astea am simtit o mare bucurie de a nu trai numai clasicul "soare/plaja/masa". vama a fost frumoasa weekendul asta. si capricioasa...

clasica "la masa" - fara mancare si cu happiness doar o frantura de albastru cadavre de arici de mare in ipostaze inedite lumina calda picurand in apa

sambata am avut chef de duca. mai intai am fost pana la ruse, sa luam pranzul. am mancat la happy, am plecat happy. servire faina, mancare ochioasa si gustoasa. parca a meritat taxa de pod si vigneta de la bulgari. apoi, pe seara, am zis ca am putea sa o luam pe carmen si sa ne bem cafeaua la munte, la marmote. eram fericita ca ne sustragem iarasi bucurestiului incins si deprimant. so, zis si facut, ne-am luat talpasita plini de sperante si veselie. ne-a trecut rapid starea de euforie. aglomerat. zeci de masini. exod. apoi accidentele: doua, primul grav, salvari, sirene, oameni in fata curtilor - se intampla un eveniment de insemnatate in satul lor, murisera oameni...telefoane. oameni in pijama. agitatie. deja ne invaluia dorinta de a ne intoarce. apoi centura ploiestiului. semafoare. 30 de minute. fuck. ne-am hotarat sa gasim o terasa in ploiesti, era deja 23. mmm, ploiestiul se distra. un concert. faza frumoasa a serii: un spectacol de artificii chiar deasupra capului nostru, explozi

uneori, dimineata, spre serviciu, ma imbarc in troleul 97. tot uneori ma mir cat de pestrita e lumea. cred ca fiecare numar de masina/troleu/tramvai are musterii ei, in functie de zona din care care se "umple" de oameni. de ex 60% din fauna din 97 sunt tigani. la un moment dat imi spuneam ca asta demonstreaza ca tiganii sunt mai numerosi decat romanii. apoi 5% au probleme psihice. vorbesc singuri, canta, traiesc in universul lor. cel putin 30% sunt taranoii - acel hibrid intre taran si orasean, care in dorinta de a-si interioriza universul orasului, renunta la universul lor traditional. astfel nu mai au repere, devenind un specimen mostruos si plin de sclipici. apoi..cat a mai ramas? 5%? ok, 5% exprima o diversitate mai cuminte in care ma incadrez si eu. in cadrul careia fiecare alege sa se exprime personal. acesti 5% nu se inscriu intr-un tipar (i wish:)). habar n-am dar e atat de eterogen orasul asta k ma sperie...uneori

doua dorinte: sa fie ieri macar. sa fie vacanta iar. dar se pare ca sacul cu vacanta s-a golit pe anul asta, cel putin pana la cea de iarna. cum a fost? huh, mult prea bine... pana si huzureala apatica in miezul incins al verii, in curticica sau in living, a fost geniala. o sa revin cu poze si comentarii dar acum sunt mult prea plina de nemultumire pentru a mai continua:(

...care de fapt nici nu exista. de fiecare data cand imi propun sa nu fac nimic ajung sa fac mai multe decat in mod uzual. dar cel mai placut e sa faci lucrurile atunci cand poti sa nu le faci - asta inseamna ca nu esti conditionat de nimic, le faci pentru ca iti doresti asta. asa si cu mine, cu noi, in aceste prime zile de vacanta. ramasese vorba ca ne odihnim. nu am apucat, pana si ora de trezire din ultimul timp a fost in medie 7 dimineata. dar stresul actual il simt ca fiind pozitiv. nu este fugareala de acum o saptamana. sau este, dar in alta forma, pe care pot sa o diger si sa o accept. haha ascult si ce spun astia la televizior acum:)) intrebare catre niste gagici: care este atuul vostru? r: atuul nostru este ca suntem frumoase:)) mda, frumusetea scuza toata prostia in ziua de azi, sa jubilam pentru asta maine plecam spre marea egee, poimaine o sa ne lafaim pe plaja langa toti elinii vechi si noi. si o sa bucuram ochii cu muntele Athos si cu fructele de mare ce vin pe platouri g

chestia asta cu oboseala mentala...cred ca sunt anumite momente in care un om poate scrie: deprimare crunta, fericire maxima sau liniste interioara. Cand ajungi sa te istovesti complet in ridicolul ce dureaza de la 10 la 19 zilnic nu mai ai niciun chef de scris. Tot ce iti doresti esti sa ajungi acasa si sa te relaxezi un pic. 2-3 ore de spalat pe creier pentru a o lua de la capat a doua zi. Mmmm, e putin grava chestia asta sau poate e grav ca simt asa - probabil mi se ia de meseria asta? Azi iau vacanta:) peste o saptamana o sa ne intalnim cu calamarul si cu pestisorul argintiu. o sa purtam o discutie inteligenta cu ei, pe sub apa. o sa ne salutam, nu ne-am mai vazut de mult, ne era dor de voi:) i am happy si ieri...am primit cel mai minunat buchet de flori de la andrei...:)

a trecut ceva timp de cand nu am mai fost pe aici. s-au intamplat ceva lucruri intre timp. de exemplu un tur de forta prin budapesta si viena. concluzia este: nu avem istorie, ea a fost stearsa odata cu demolarea cladirilor vechi. nu excelam in nimic. nici macar in politete. putem compensa? da, dar ne trebuie un vizionar. care sa ne ghideze. daca nu avem istorie, putem avea viitor. cum ar arata un bucuresti futurist? sau un bucuresti cu toate aceste blocuri comuniste si uniforme pictate. sa fie bucuresti - orasul picturilor. huh, probabil ca e imposibil sa facem asta...

a fost ziua lui andrei sambata. desigur ca am petrecut impreuna cu prietenii nostri la un gratar. a fost fun. duminica am descarcat pozele. ma uitam comparativ la pozele din anii trecuti. noi toti suntem foarte frumosi. noi si prietenii nostri. intrebarea care mi s-a ivit: oare nu mi se pare pare ca suntem frumosi pentru ca avem aceleasi tipare mentale (in mare)? oare cineva dinafara ne percepe altfel? dar, cum mai spuneam, nici nu conteaza. important este ce simtim noi. si suntem misto:)

ma spala ploaia asta ce cade ca o perdea. valul greu de pe creier imi dispare. si tunetul asta vibrant imi ridica pielea. atat de mult imi place furtuna neagra si soarele de dupa incat nu as putea fi niciodata intreaga in lipsa lor. de abia astept sa vina vara si sa pot calca desculta prin stropii grei. macar in curte. sa stam amandoi pe scaune si sa ne imbatam pielea cu tonele de apa:)

astazi ar fi fost ziua lui Hanne. ce straniu...

este o teorie la care m-am gandit cu o luna si ceva in urma. o sa o scriu aici pentru a nu o pierde. evident, poate ca nu m-am gandit eu pentru prima oara la ea, am mai spus ca ideile sunt mereu reciclate de mintile oamenilor. asa cum ii spuneam lui carmen (care m-a contrazis, de altfel:), fericirea nu este nelimitata in lume. ea exista intr-o anumita cantitate. astfel, niciodata fericirea nu va avea cum sa invadeze sufletele tuturor ce respira in acest moment.in acelasi timp, ea nu este statica - circula. de la mine la tine, de la tine la altul. azi, sau luna asta, eu posed fericirea, dupa care ea porneste nevazuta catre altcineva. Ma simt un pic generoasa si ma simt mai usoara atunci cand sunt in kkt daca ma gandesc ca nefericirea mea: 1. nu poate sa dureze foarte mult deoarece, tinand cont de teorie, la un moment dat se va intoarce la mine starea de bine. 2. pentru ca as putea sa gandesc ca nefericirea mea inseamna fericirea altuia, poate a unui om care pentru foarte mult timp a st

stateam ieri in curte si vorbeam despre aceste mici lucruri. cum ar fi: sa deschizi sezonul pentru curte. sa faci un gratar. sa fie soare. sa vezi pisicile cum cutreiera prin iarba inalta. sa vorbesti vrute si nevrute. astea-s doar legate de ritualul curtii:) lucrurile mici ne fac mari. ne cresc interior. pana simtim linistea. chiar si melcii ce fac concursuri pe zidul din fata iti dau o stare catifelata.

va prezentam o casa pe langa mosilor. demolabila. terenul conteaza si proiectia a ce ati putea face acolo. aveti link-ul anuntului - pentru detalii. daca aveti cunostinte/amici/prieteni interesati oferim recompensa:) thx http://www.anunturiimobiliare.ro/detail.php?siteid=5428848

inca mai am nisip in pantofi. si o rapana sparta pe birou, langa pietrele de anul trecut. mai e si norul de furtuna ce parca inca ne mai urmareste, putin amenintator. dar cel mai frumos nor l-am vazut cand am ajuns amandoi la plaja mica. apa verzuie, cerul gri amestecat si nisipul cu gauri mici lasate de urma valului. eu prin apa ghetar, andrei facand poze. si pasarea mica ce cauta larve pitice pe langa pietrele spalate de val. si liniste, doar tunetul ce mugea uneori departe in apa. in astfel de momente, clipa devine nemurire.

erau alte senzatii atunci cand se apropiau sarbatorile, atunci cand aveam o varsta frageda. sunt plina de recunostinta si acum ca voi putea fi cu cei pe care ii iubesc si imi umplu viata de fericire, ca ne vom bucura impreuna de putina liniste, vom respira aer de sarbatoare. dar parca a disparut bucatica de divinitate a sarbatorilor. sunt minunate si foarte pamantesti acum. probabil pentru ca mintea noastra de oameni mari este atat de acaparata de tot ce tine de moment incat nu ne-o mai putem pregati pentru mai mult. as vrea sa simtim amandoi fiorul si realitatea invierii. as vrea sa simtim cu totii asta. Paste Luminat!

prima furtuna spre vara. parul mi s-a ridicat pe corp, electrizat. furtuna purificatoare. deja a spalat tot raul din lume. traim intr-o lume noua si frumoasa acum:)

de cate ori simti ca esti fericit in viata? nu multumit. fericit. uneori as vrea sa strang fericirea in pumn si sa nu ii mai dau drumul niciodata:)

cantecul asta...

de drum. sa se astearna in fata un suvoi de asfalt. sa stii ca acolo unde se termina drumul te asteapta marea senina. si plaja mica. probabil ca e inundata acum. sau mai stii? poate anul asta s-a retras apa. surprinzatoarea plaja mica. si poate sa fie si luna plina. chiar daca ar insemna ca stelele s-ar ascunde in cer. dar drumul pana acolo conteaza. si benzinaria. cafeaua la sticla. si ciocolata cu rom.

a pus carmen poze pe blog. cu gandul la vacanta fiind. cu gandul la vacanta ma duc si eu. imi doresc o vacanta asa cum trebuie sa fie una. exact la fel ca cea de anul trecut.

se apropie ziua tatei. am ascultat sambata cantecul lui dan iliescu (timpuri noi) si am plans din nou. nu pot sa gandesc un moment in care tata nu ar mai exista fizic. asa cum e el, cu frumos si urat. cu genialitate. cu mediocritate. il iubesc pe tata. nu stiu daca le-am spus vreodata parintilor mei cat ii iubesc. si cat inseamna. o sa ma duc la carturesti azi. sa ma plimb printre carti. sa ii aleg cadoul. am pus ochii pe un caiet legat in piele. cu hartie ingalbenita. pentru ca tata sa isi scrie poeziile. si sa ramana pentru totdeauna printre randurile tiparite. si in mine... la multi ani fericiti, tata!

o cunosc pe leoaica simba. era un pui superb, acum 2 ani, la mare. i-am mangaiat blana aspra si am ramas cu doua fotografii. plangandu-i soarta in acelasi timp. dupa care am mancat chiurtosi pe faleza. si vata de zahar. intr-o noapte torida, superba, cu miros de alge. leoaica simba are acum 2 ani. a fost gasita la pietrosita, in curtea unei case, intretinandu-si de dupa un gard metalic oaspetii umani. probabil ca este deja obisnuita. azi, pe cer, norii aveau forme ciudate. de parca mii de animale pluteau in vant.

nu stiu, dar cand stau si fumez la bucatarie, sticla ferestrei musteste de lacrimile norilor...urasc ploaia asta ce parca s-a metamorfozat in eternitate

pe strada, prin zgomote de santier, praf, oameni grabiti cand mi-a suras dintr-o curte. era el, asa cum il iubeam in fiecare an, mai viu decat a fost vreodata si mai frumos mirositor decat orice parfum obtinut chimic. un liliac enorm, violet pur, fosnet mirositor. ciorchinele asta de flori mici si perfecte ma uimeste de fiecare data...

carmen spunea ca blogul meu e deprimant:) asa e

pentru ca ne cream un univers al nostru si doar al nostru - cu mult greu ar putea cineva patrunde in el. doar daca ne inmuiem. si totusi pastram mereu senzatia ca acel cineva care a avut acces catre lumea ta, te va sabota intr-o buna zi (si nu e adevarat?). pentru ca mergem cu castile in urechi pe strada, alterand in mintea noastra realitatea. nici nu imi pasa daca ma intreaba cineva "coborati la prima?" - am casti, de ce nu vezi si de ce ma abordezi? o sa-ti fac loc, stai linistit(a)...devenim antisociali. la modul macro. avem prieteni dar si ei sunt ca noi. de cand nu ai mai auzit cu adevarat zgomotul orasului, de cand nu i-ai mai ascultat inima pulsand?

colega mea asculta gotan project. e atat de trista si de imbietoare muzica ce ma invaluie acum; ma simt goala si plina in acelasi timp...dar tabloul pe care il am acum in minte este format dintr-un cer albastru violent, nisip fin si arzator, o mare inmiresmata, cu mici creste alburii. si o cafea fierbinte/dulce savurata chiar in mijlocul tabloului meu...

e atata liniste pe calea victoriei incat o poti auzi lovindu-se de peretii caselor.

pentru ca ne-am obisnuit sa ne flagelam pe noi insine, sa ii flagelam pe ceilalti si pentru ca asta ni se pare deja firesc. omoara-mi sinele si lasa-ma sa iti musc carotida usor, intr-un spasm viciat de enorma tandrete. ne vom petrece prin viata chinuindu-ne reciproc, pana ce ne vom ofili in purgatoriul construit de noi cu atata truda. si apoi poate vom renaste. mai stii? ps: ce e mai rau, purgatoriul sau iadul?

Ne pregatim de summit. e o vanzoleala teribila afara, oamenii parca au iesit sa amusine coloanele de masini ce vor veni curand. este foarte ciudat sa vezi mai multi oameni decat masini pe strada...

e rau sa vezi mereu 0 comentarii? oare spun lucruri prea insipide, in asa fel incat sa nu merite sa fie comentate? sau poate prea personale? nici nu ma intereseaza de fapt. cred. in momentul asta am 0 comentariii legate de traire

...eu sunt soare, mare, raset, scotisoara si mar, gri, albastru, nebunie, copil, negru, rosu incandescent, liliac batut, alga ce ti se suie pe picior, luna portocalie, visul de vara, dragoste, depresie, abis si inaltime, zbor...

este foarte interesant fenomenul asta. exista momente in viata cand totul se precipita intr-o perioada scurta, de parca timpul nu ar mai avea rabdare cu tine...

Azi a murit Hanne. Odata cu ea si adolescenta mea. Magnoliile au inflorit din nou...

k asa scrie pe blogul meu - editati articole. am inceput atatea, nu am terminat niciunul. si nici macar nu stiu daca pe asta o sa-l termin. este foarte ciudat sa simti uneori cum exista un scurtcircuit in creier, sinapsele devin vascoase, fulgerele pe care mi le imaginez ca circula printre zonele active sunt deja niste scaparici de licurici.am intrat in primavara. astronomic. am intrat in luna plina. ieri. intram si iesim. iesim si intram iarasi. ma duc sa ma plimb un pic, sa intru si sa ies in lume, prin lume. sa mangai un caine de pe strada. pot sa-i dau si o tigara si sa o fumam impreuna?:)

sa invatam si noi o data ceva despre relatiile dintre cele 2 specii - barbati si femei. cautam sa modelam persoanele pe care le iubim astfel incat sa ni se potriveasca si mai bine. pana aici nimic rau, asta daca incercam si noi in acelasi timp sa ne modelam. pentru a atinge mijlocul. singura problema apare atunci cand ne dam seama ca nimic nu stagneaza, iar mijlocul poate deveni in scurt timp dreapta sau stanga. deci sunt 2 solutii: sa ne ajustam reciproc in slow motion, fara sa grabim lucrurile, pentru a mentine cat mai mult starea de coordonare si nu cea de declin. in momentul in care ne grabim si atingem mijlocul, sa fim constienti ca nu il vom putea mentine pentru mult timp si sa ne pregatim pentru o criza - aceasta va veni cu siguranta la un moment dat. criza va trece. daca ramanem impreuna, atunci relatia se sudeaza. mijlocul poate fi mentinut mai mult timp. ideea este ca ciclicitatea este un fundament al acestei lumi si o realitate a relatiilor. va doresc o stare de mijloc cat

uneori mi-e atat de greu sa imi aduc aminte de mine. ma gandeam ca sunt atat de diversa incat ajung sa fiu speciala. probabil ca pshihoterapeutii ar numi asta labilitate. sufar de stari abisale uneori. uneori e vid, alteori imi ating preaplinul. azi am simtit cat de bine e sa fiu eu, sa merg din nou pe strada zambind, sa ma rup putin in figuri, numai pentru ca am vazut doi muguri tresaltand spre o raza, am auzit o melodie ciudata direct in neuron si am simtit un soare caldutz in ceafa. si am zambit. am realizat ca ma pierd de mine iarna. ca primavara ma regasesc. ca vara respir soare si nisip si mare....si, da, sunt speciala. pentru cine stie sa vada si mai ales pentru mine

nu-i asa ca toti suntem addicted? adica nu numai eu sufar de dependenta, fiecare isi are punctul sau slab. the spot, locul care atunci cand iti este alintat iti face celule sa explodeze exaltate pana simti ca innebunesti de placere (sa nu te gandeste la obscenitati acum) sau, mai rau, atunci cand iti este scuipat, vatamat, luat in deradere de ceilalti, se chirceste, se contorsioneaza, pana simti durerea ca un scurt circuit ce-ti vatama sufletul? i am addicted. tu esti?

deja disputa dintre sustinatorii acestei sarbatori si cei care o neaga ma plictiseste indeajuns de mult incat nici nu ma mai gandesc la argumente pro sau contra. insa o sa va spun de ce prefer sa gandesc frumos despre aceasta zi: pentru ca este un pretext de a ne simti bine si de a spune "da" ceiluilalt. de ce sa nu gasim motive sa ne bucuram unii de altii? de ce sa nu zambim un pic in griul zilnic? de ce ne e atat de greu sa ii spunem celui de langa noi ca...inseamna! prefer sa ma aliniez unei traditii importate, de 2 bani, numai pentru a ma veseli inca 1 zi dintr-un an! ok, sunt o siropoasa :)) dar promit sa nu cumpar pernutze de plush in forma de inima. si iata ca m-am gandit si la argumentele la care nu ma gandeam la inceput si vi le-am spus si voua

m-a sunat carmen - pleaca acum spre noi. e sambata, ora 21:24 - e bine, am chef sa joc un rentz pana vine andrei - lucreaza acum. este un pic cam prea personal ce scriu, ce descriu, adik my lazyness in a saturday evening dar...la naiba! e blogul meu si fac ce vreau. ma uitam pe ce am scris acum ceva timp, nu pe blog, ci intr-unul din mailurile mele catre andrei. poate o sa postez acel mail, cred ca am ajuns sa cunosc un pic din modul meu, al tau, de a fiintza: obisnuinta de a trage aer in plamani cu adevarat doar in weekend. si uneori nici macar atunci - pentru ca uitam cum e sa te decuplezi cu adevarat. treaba este ca am avut o saptamana mai cacacioasa - cred ca am prizat putina depresie pe nara dreapta. acum inca imi circula prin sange. cate-un neuron mai salta vesel uneori, semn ca anticorpii mei de fericire incep sa se regrupeze. imi spunea un client sa fiu vesela ca nu e vina mea - planetele s-au aliniat ciudat, au fost niste eclipse, niste explozii in universul asta atat de infin

cateva. care ne plac.

ca traim intr-un loc in care protejarea resurselor naturale este un soi de gogoritza momentului - asta nu trebuie sa va mai spun. iata ca intr-o zi, la o inregistrare, una dintre actrite a spus excitata: trebuie sa intrati in programul copacul de hartie. vom salva planeta si copaceii vor fosgai iarasi veseli in vantul usurel al verii.huh, cand am auzit de abia asteptam sa ajung la birou si sa le imparatasesc tuturor revelatia. Wow, la cata hartie aruncam o sa avem propria noastra padure. in fine, am dat veste-n tara, am organizat sacii, lumea s-a bucurat (sper). dar ia copacul de hartie de unde nu-i! am dat telefon mail mail din nou telefon mail. nimic. copacul murise. era ofilit, zdrobit, nu facea fata si nici nu vroia sa recunoasca asta. intr-un final am primit un mail - pentru programare. dupa vreo 2 saptamani. apoi iarasi nimic. phiu, luni trebuie sa arunc hartia. si iata-ne in acelasi loc. e clar, in tara asta orice initiativa moare, orice copac are viata scurta si frunze pline de

particularizarea in reclame poate da nastere la...haz:). eu il cunosc pe Tavi. si stiu ca uneori ajunge in postura de a fi iertat. cred ca a fost iertat de atatea ori incat gestul iertarii lui tavi a inceput sa circule prin rezervorul de idei al concetatenilor nostri publicitari. si aici ajung la vechiul meu gand (si al multor altora) ca ideile circula si ca nu sunt nelimitate. esenta ramane, forma se mai schimba pe ici pe colo. probabil ca exista si momente de adevarata "contagiune" ideatica. apropo de asta, imi aduc aminte ca atunci cand aveam vreo 15 ani, mi-a venit fabuloasa idee de a inventa hartia igienica de citit. ma gandeam ca poti tipari glumitze, romane politiste ieftine - pentru cei ca noi ce au nevoie de lectura de bud..oar. desigur, nu am facut nimic pentru asta. apoi pe la 20 si ceva de ani am citit ca hartia "lecturabila" a fost patentata de un neamt. oare ideea mea a ajuns pana acolo? sau ideea lui a fost prima? sau nu a fost ideea niciunuia ci ama

m-au insemnat, mergand cu mine, prin mine, in timp. ce e interesant este ca nu imi aduc aminte de toate - a ramas din ele doar cate un titlu si o senzatie. nu imi aduc aminte dialoguri, actiuni - mereu am stat destul de slabut la capitolul asta. acum recitesc "flori pentru Algernon". stiu doar ca prima data aveam vreo 13-14 ani. si ca am plans pentru Algernon, soricelul genial, soricelul experiment. Algernon a murit. a ramas un soi de tristete si o intrebare: suntem indreptatiti sa facem asta? o sa devenim rezultatul unor experiente? o sa ne alteram tot ce este natural in noi de dragul perfectiunii (perfectiunea nu poate fi decat inspaimantator de goala si rece, plicticoasa)? apoi "casa cu 1000 de etaje". acum cred ca imi place cum suna titlul. nu imi aduc aminte aproape nimic. decat ca e intruchiparea unui soi de labirint, o ratacire continua (am dat search pe google si mi-au aparut o sumedenie de site-uri imobiliare; numai casa cu 1000 de etaje nu) a venit randul

Si enervata cumva. Acum sunt doua intrebari pe care mi le pun. 1. De ce am dat titlul asta blogului - toujour tandem? Huh 2. De ce mereu e greu? La intrebarea 1 - treaba asta cu titlul cred ca vine din anti-credinta mea in acel "ne nastem singuri, murim singuri". In acelasi timp sunt adepta dualitatii ca sistem (dar chiar nu am de gand sa vorbesc despre asta - e atat de fumata treaba asta incat chiar si tigara pe care o tin intre degete acum pare a fi mai plina de realitatea decat discutia despre bun-rau, frumos-urat bla bla). Ideea de baza e ca nu ma atrag griule chiar daca trebuie sa ma conformez si chiar ajung sa lucrez cu ele de multe ori. Ia spune-mi tu, asta inseamna ca pierd toate nuantele si nu mai vad valoarea lucrurilor?Eu una nu stiu ce sa zic.... De ce e mereu greu?Daca as stii sa raspund inseamna ca am gasi leacul si nu ar mai fi greu. As intelege cum functioneaza treaba asta, ce resorturi interne ne declanseaza senzatia asta de disconfort, de a-ti fi greu. Mi-e

Astazi am intrat pe blogul lui Carmen (Carmenei, doamnei, krmenste care va sa zica). Nici nu stiam ca are blog! M-a surprins frumos pentru ca e minunat sa vezi ca oamenii sunt deschisi la tot soiul de idei traznite (care deja au devenit comune oarecum). Sau poate sunt eu desueta slash invechita? Cert este ca Doamna mi-a luat-o inainte. Si ca, poate, daca nu era ea, nu as fi scris in momentul asta. Carmen spunea acolo ceva de panica lipsei de idei sau frica de "foaia" asta alba si virtuala. Hmm, este intr-adevar ciudata aceasta spaima, tinand cont ca este optiunea noastra sa publicam un pic din sinele nostru. Dar o simt, ma invaluie brutal - de fapt mi-e teama de ce or sa zica cei care ma cunosc. Pentru ca eu judec. Pentru ca probabil si ei judeca . Pentru ca folosesc cuvantul judeca la modul negativ al judecatii. Si daca or sa zica (cum, fie-mi iertat, am zis si eu despre alte scrieri): wow, raluca nu emite decat truisme! raluca scrie ca un scolar mediocru. raluca SUcKS!!!!!